Era o lucarare de fictiune, doar fantezia copilareasca a unui adult. O fantezie in care si-a turnat si ultimul strop de intelepciune. Spunea asa: ca moartea le-a fost data oamenilor ca pe un dar... Cel mai mare dar ce putea fi dat unor fiinte inferioare, anume eliberarea. Nu e chiar ideea mea de corectitudine sa rasplatesti criminalii cu asa ceva. Ironia, cei slabi se agata de viata, chiar si atunci cand n-au din ce si pentru ce trai... Dar ei tot vor sa traiasca.
Cine ar vrea nemurire? Pai cum cine? Toti... ma rog, aproape... imaginati-va doar ca s-ar face un sondaj de opinie:"cat ati vrea sa traiti?", parerea mea e ca ai putea foarte usor sa citesti oamenii dupa raspunsul lor. O intrebare veche de cand lumea, cu cateva raspunsuri simple... "Pai pentru totdeauna, bineinteles..." ar zice unii, altii "Cat imi este dat sa fiu aici, nimic mai mult." Doua raspunsuri elocvente, dar predictibile, cel putin comune. Totusi, pe unul dintre ele il respect profund.
Daca oamenii s-ar uita adanc in suflet si in ratiune, ar vedea ca ei nu vor sa fie nemuritori, vor doar sa traiasca atat cat vor. La urma urmei, ce haz sau mister ar mai putea prezenta viata cand tu ii privesti toate schimbarile. Farmecul este dat de nestiinta, iar nemurirea inseamna perfectiune, in termeni relativi, desigur(cu toate ca perfectiunea, prin definitia ei, nu este niciunde pe aproape de a fi relativa). Prin perfectiune intelegem ca nu putem intinde mana mai sus, mai bine zis, nu avem de ce sa intindem mana mai sus. Prin prisma perfectiunii, nestiinta nu mai e nestiinta. In timp ce omniscienta si omnipotenta devin ceva comun, viata isi pierde cea mai importanta caracteristica: sensul.
Timpul se opreste in loc pentru tine, ce faci? Profiti de asta la maxim, asa iti spui. Distractia curge ca un torent din munti, un torent longeviv... viata iti deschide toate usile. Poti gasi totul, de la dragoste pana la cunoastere, totul e perfect, nimic nu te afecteaza... totul merge inainte. Dar in timp, iti dai seama ca ceva nu e in regula, la fel si ceilalti. Totul se ofileste, chiar totul, de la dragoste si pana la cunoastere, vechiul trebuie sa faca loc noului, dar tu? Tu faci parte din acel "vechi" si totusi... Dar hei, ai uitat? Ai iesit la mal, tu nu mai curgi cu suvoiul. Iti dai seama de greseala. Daca nu poti lua pe cineva cu tine, nu are rost. Nimic nu mai are rost, totul devine relativ, trecator. Nimic nu mai are importanta, esti propria ta lume si nimeni si nimic nu poate intra, la fel cum nici tu nu poti iesi. Un intelectual s-ar refugia in carti, dar se termina si astea. Un usuratic in petreceri, orgii, dar si acestea isi pierd din farmec si extaz odata si-odata. Fiecare trece in domeniul celuilalt. Calatorii? Lumea nu e infinita. Stelele? Oare acolo exista limite? Nu ai decat sa mergi singur sa te convingi, doar ai tot timpul din lume... Sa inventezi, sa corectezi, sa recorectezi... si Voilla: perfectiune... Perfectiune? Din nou? Da. Din nou si din nou. Poate ca ai inteles asta demult, dar singura cale de ascensiune care a mai ramas, este chiar acea stare de inexistenta, pe care ai reusit sa o ocolesti. Moartea. E tot ce ti-a ramas. Dar cum sa...?... Nu stiu. Cauta-ti singur sfarsitul, doar ai destul timp.
Puteti vedea ironia? E chiar acolo. Ironia exista pretutindeni, chiar si in perfectiune. Daca nu cumva ai o dorinta nebuna de a ajuta restul lumii pentru tot restul timpului, atunci da, poti cauta nemurirea, altfel, rolul tau in lume nu va fi decat cel al unui simplu martor, atotputernic si totusi insignifiant. Timpul ne vine de hac tuturor... Pledoarie incheiata.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu